Clara se droghează

13.11.2008

Azi pare să fie o zi cât de cât normală. Mă trezesc in zori,fiindcă maică-mea ţine să mă vadă înainte să plece Undevadeparte. De parcă m-ar vedea vreodată. Mă rog. Mă duc pe balcon să văd răsăritul. Simt iarăşi liniştea aia asurzitoare aşa că :
- pun muzică
- scot linguriţa + punga de sub pat
- pun praf în linguriţă
- dau foc + umplu seringa
- bag substanţa-n venă

Detaşare. Din nou. Iar timpul,staţionează. Multe idei aiurite, atât de uşor de uitat. Iar timpul,staţionează. Acum mă simt murdară,prafuită de atâtea minciuni. Iar timpul,staţionează. Geamul. Sticla. Răsăritul. Atât de frumos! ... l-aş descrie, dar n-ar avea sens, fiindcă până să scuip câteva cuvinte, imaginea fuge şi eu rămân doar cu două mâini goale şi arse şi un jet de abur ce se evaporă în nimic. Ea fuge pe o corabie de cristal pe o mare a viselor şi amintirilor din epoca’n care totul era frumos şi simplu şi uşor. Apoi vine o alta imagine ce mă izbeşte’n piept ca un fier încins atins de piele. Iar timpul...trece. La naiba, o ia invers, secundele nu se mai aştern ca şinele căilor ferate peste dealuri si câmpii ci aleargă şi aleargă ca şi când ar ninge peste’o planetă ciudată şi fulgii se pierd unul in altul iar lumina se pierde’n lumină’n timp ce culorile se pierd în culori...

Apoi mă trezesc,iar. Nu-mi dau seama din ce realitate vin sau unde am fost. Mă duc în baie. Păr roşcat, nebun, verificat. Ochi verzi, întrebători, verificat. Zâmbet rece şi trist, verificat. Mă sprijin de chiuvetă, las apa să curgă, rece şi mă uit în oglindă. Îmi amintesc cum era când eram mică şi împarţeam baia cu bărbieritul tatei sau machiatul mamei, apoi de linguriţa fierbinte de azi dimineaţă.

Cumva, am ajuns la şcoală. Am reuşit şi să mă’mbrac şi să mă urc pe motocicletă (ador să alerg pe autostradă călare pe două roţi cu 200 la oră. Îmi dă senzaţia de libertate iar vântul rece – în zilele norocoase ploaia- reuşesc cumva să alunge amintirea căldurii degajate de praful lichefiat mai demult... azi dimineaţă.)
Stau pe acoperiş. De aici aproape că văd marea. Mi-e dor să am nisip uscat pe tălpi si sare pe corp. Acum stau pe acoperiş. Şi-mi răsucesc ţigarea cu cannabis. Foiţă, foarfecă, lipici. Când eram mică eram bună la lucru manual şi desen şi făceam felicitări de 8 Martie pentru toate femeile din viaţa mea de atunci. Foiţă. Foarfecă. Lipici. Inspir. Expir. Inspir. Expir. Mă las pe spate. De aici simt marea. Şi e foarte frumoasă. O să-i folosesc sarea pentru tequila. Iau nisipul în mâini. Timpul nu înseamnă nimic şi am toata viaţa să mă ridic.

Sunt pe coridor. Am luat-o razna din nou. Nu ştiu ce e cu mine. Simt picături de ploaie rece pe asfalt şi milioane de cioburi sparte-n mine. Iar fiecare sunet se aude multiplicat de mii de ori, îmi explodează fiecare neuron, fiecare sinapsă şi doare! Al naibii de tare! Încerc să inspir adânc dar nu pot fiindcă plămânii-mi sunt cenuşă, amintiri arse şi sentimente uitate îmi blochează traheele, n’am cum să respir! Închid ochii şi aştept. Ca totul să fie OK. Dar totul e intors pe dos. Marea e departe. Doar creierul meu mai incearcă şi aşează câte ceva într-o ordine aleatorie şi totul pare, cât de cât, logic. Oamenii par să vrea să vorbească cu mine. ( Nu. Da. Nu ştiu. Poate. Franceză. Fără un sfert. ) Ei nu se mai mişca individual ci împreună, separat puţin câte puţin.

Vera. Singura ce nu-mi e indiferentă. Singura ce-o urăsc. Doar noi două într-o mare de oameni. Brunetă. Ochi albaştri. Frumoasă. Mă apropiu de ea. Îi simt stresul pe o rază de „n” km. Un pumn în stomac. Altul în buză. O palmă peste obraz. Un genunchi în burtă. Zgârieturi şi muşcături. Apoi nimic. Fără vânătăi, fără semne, fără amintiri. Doar o durere surda in osul frontal. La fel şi la ea. Plec la cursuri. Apoi pe Ziduri. Apoi la Pasaj. Singura ce nu-mi e indiferentă.

Seara. Concert. Închid ochii şi ascult. Sute de trupuri transpirate sar pe lângă ritmul muzicii, se împing unele în altele, se lovesc, îşi fac loc să fie cât mai aproape de scenă.

- Vrem volum!
- Claritate!
- Vrem başi!

Toţi au luat pastile, toţi au ochii mici şi roşii, nimănui nu-i pasă. Drogaţii ăştia jalnici care cred că pot cumpăra pace şi înţelegere la 3 dolari doza. Jalnici am spus! Ei se ating şi se sărută, după concert vor pleca unul câte unul şi vor prinde răsăritul împreună, fără să facă nimic, doar să stea. Împreună. Eu nu. Eu mi-am dat seama că „nu” ... nu-mi amintesc când, nu mi-am amintit aproape niciodată. Când, necând, într-o zi sau noapte, într-o vară sau iarna, cumva, între prima şi ultima oară. Îmi voi aminti altă dată.

Eu :
- nu iubesc
- nu lucrez
- fac un joint, pun căştile şi plec.

Cu ochelarii la loc. Noaptea. Pentru că, dacă nimeni nu te vede, tu poţi vedea ce vrei. Dacă vezi, poţi să crezi, dacă crezi poţi să simţi, dacă simţi poţi să şti, dacă şti poţi să fugi. Asta, desigur, dacă ai unde.

Eu :
- Clara
- 19 ani
- singură la părinţi (de fapt,singură. ei pleacă mereu Undevacâtmaidepartedemine . )
- primul joint – 13 ani
- prima doză de hero – 16 ani
- dependenţe : aer.
- sunt liberă. sau ... cam aşa ceva.